Darius s-a nascut intr-o seara calda de iulie. Nu a chinuit-o deloc pe mami, dupa un travaliu provocat care a durat 7 ore, fara prea multe dureri, a venit pe lume cu un strigat victorios. Aveam sa-mi dau seama mai tarziu cata putere si dorinta de viata ascundea acel prim strigat catre lume. O lume pe care ajungea sa o cunoasca cu adevarat dupa mult timp.
Primul semn de intrebare a aparut in momentul in care l-am zarit pentru prima oara....era de-a dreptul albastru...M-am linistit imediat, gandindu-ma ca cianoza este un lucru normal in primele clipe de viata. Dupa nici o jumatata de ora de la nastere, vorbeam la telefon cu toata lumea si primeam musafiri. A fost o nastere perfecta pentru mine, o fricoasa si jumatate si pe deasupra si cu o minima rezistenta la durere. In noaptea ce-a urmat, n-am inchis un ochi si asta nu din cauza ca m-ar fi durut ceva, ci datorita faptului ca eram extrem de fericita si nerabdatoare sa-l vad, sa-l ating...
S-a facut dimineata, am ajuns intr-un salon alaturi de alte proaspete mamici si asistentele au inceput sa aduca copii. De fiecare data cand asistenta deschidea usa salonului, inima mea tresarea intr-un fior nemaintalnit de mine pana atunci. La ultimul copil adus, deci urma sa vina si al meu, am primit vestea : " Aaa, tie nu-ti aduc copilul, copilul tau are probleme ! Cheama apartinatorii sa vina sa vada ce-i cu copilul ca tu nu ai voie sa urci scarile pana la terapie intensiva !" Terapie intensiva....asta avea sa fie casa lui...inca nu stiam acest lucru... Si cata lipsa de tact a acelei asistente. Nu asa anunti o femeie care abia a nascut un copil "perfect". A cazut cerul peste mine, nici nu stiu cand am fugit pe scari, eram ametita, disperata, distrusa. L-am zarit intr-un patut cu o casca de oxigen, copilul meu tipa ca din gura de sarpe, era vanat iar in jurul lui roiau multe persoane imbracate in alb. Doctorita mi-a spus scurt : ceva la inima sau ceva neurologic. Ar fi bine sa aiba ceva neurologic ( n-am inteles de ce. Adica mai bine neurologic sa traga toata viata ?). Se astepta verdictul medicului specialist. A venit neurologul, a venit si cardiologul si diagnosticul a fost pus : Transpozitie de vase mari cu indicatia de operatie de urgenta. In ziua aceea a fost nebunie, doctorii ne tot spuneau ba una, ba alta. Deciziile lor se schimbau de la o ora la alta. Intr-un final, niste oameni minunati au rezolvat transferarea de urgenta a copilului la Tg. Mures, la Institutul de Boli Cardiovasculare si Transplant. Copilul a fost dus cu un elicopter SMURD singur, fara parinti. Transferul pana la aeroport s-a facut cu salvarea, iar cei de pe Ambulanta au permis taticului sa-si insoteasca fiul pana la elicopter. Nu vreau sa ma gandesc ce-a fost in sufletul lui cand si-a vazut copilul plecand. Eu n-am avut taria sa-l vad plecand. Mi-am luat ramas bun de la el cu ceva timp inainte de plecare, dar inima mea a stiut care a fost sirena salvarii ce mi-a luat copilul. Oameni cu suflet, medicii SMURD, ne-au sunat si au confirmat predarea copilului la Tg. Mures. In orele ce au trecut ma tot intrebam cum as putea sa aflu ce face micutul meu...Si asa a inceput un lung sir de apeluri telefonice, de interioare si transferuri... Dupa multe cautari, l-am gasit ! Doctorita care il preluase mi-a spus ca i se facuse prima interventie si ca era stabil, cu o stare buna atat inainte cat si dupa operatie. Primul tren spre Tg. Mures era abia a doua zi dimineata. Eu inca nu puteam merge (nascusem doar de o zi), dar sotul meu a ajuns la el in ziua urmatoare. A doua zi dimineata, spitalul unde am nascut mi-a pus la dispozitie o salvare pentru a putea ajunge langa copilul meu. Dupa un drum de 7 ore destul de greu de suportat, am ajuns la destinatie : Spitalul Judetean Tg. Mures care avea sa-mi devina casa pentru aproape 2 luni...In tot acest lung timp de stat in spitale, am intalnit numai oameni minunati. Spun oameni pentru ca mi-au demonstrat ca inainte de a fi medici, sunt oameni ! Doar la internare n-am avut acelasi noroc. Dupa ce "doamna doctor" m-a tinut in picioare, la usa, timp de mai bine de o ora desi nu aveam nici 72 de ore de la nastere, mi-a mai facut si un control cu valvele de mi s-a facut rau, spunandu-mi ca daca nu-mi convine, pot merge la hotel ca ea nu e obligata sa ma interneze. Ca si cand n-ar fi fos de ajuns, pana sa-mi recolteze sange, m-a intepat de 3 ori, reusind sa-mi umfle bratul. In aceste conditii, pur si simplu terminata am ajuns in salon. Nu ma mai gandeam la nimic decat la faptul ca in cateva clipe aveam sa-mi vad baietelul pe care il zarisem doar. Prima noastra intalnire a fost destul de dureroasa pentru mine, desi ma chinuiam sa fiu tare pentru ca nu voiam sa-i transmit nici cel mai mic sentiment de frica, nesiguranta si pesimism. N-am sa uit niciodata salopetica rosie pe care i-o cumparasem cu atata bucurie inainte sa nasc. Era atat de frumos! Micul meu Mos Craciun! Ma lasau sa-l vad din 3 in 3 ore cand trebuia sa-i aduc si laptic. Atat cat aveam sau cat imi ramansese in urma acestor intamplari. Stiam ca trebuie sa asteptam sa implineasca 3 saptamani pentru ca asta era varsta optima pentru operatia de corectie. In tot acest timp trebuia sa stea perfuzat si monitorizat pentru a i se vedea in permanenta pulsul si saturatia de oxigen. Au urmat 3 saptamani pline de tot felul de intamplari, de alergatura dupa doctori, de nesomn, de speranta, de intrebari, de disperare, de tristete, de sute de telefoane, de multe colege de salon, de multe prietenii cu alte mame in situatii similare, multe, prea multe ca sa le pot povesti. In tot acest timp stiam doar un singur lucru : copilul meu nu trebuie sa ma simta slaba nici o secunda! Si asa a fost! Pentru el am fost in stare sa trec prin si peste toate cu o forta si o tarie greu de imaginat. Nu-mi pot explica nici astazi de unde am putut avea acea putere de a merge cu optimism inainte de fiecare data. A sosit si ziua operatiei. Nu imi era frica si ma miram din cauza asta. Am stat 9 ore in fata usii, am batut la pas holul sectiei de cardio-chirurgie si am asteptat sa iasa doctorul. Eram convinsa ca va fi bine nici macar o secunda nu m-am gandit altfel. Si asa a fost. A avut totusi o problema dupa operatie, o aritmie ce i-a pus viata in pericol in primele ore de dupa operatie, dar pana la urma s-a rezolvat. A fost operat intr-o zi de luni iar joi dupa-amiaza mi l-au dat, intr-un salon special de terapie intensiva, sa am grija de el. A fost pentru prima data cand am dormit cu el, cand l-am schimbat si cand am simtit intr-adevar ca s-a nascut. Da, in aceea zi s-a nascut Darius din nou. Am mai stat 3 saptamani si acolo dar important este ca totul a trecut si s-a terminat cu bine. Astazi privesc in ochii copilului meu si nu-mi vine a crede ca noi am fost eroii acestei povesti, ca totul ni s-a intamplat noua si ca nu a fost doar un vis urat. Operatia lui a fost una reusita, chiar foarte reusita si asta multumita unui mare chirurg. Va multumim, domnule doctor !
